Mesterul orb
de Costache Negruzzi
In targul Harlaul din tinutul Botosani era un orb cu numele Dorofti, care era minunea targului pentru vrednicia sa cea ciudata. El fabrica tot felul de telince, fluere, jucarei, rogojini, mindire, biciuste si alte maruntisuri. Se mirau toti cum un om lipsit de vedere, poate face atate lururi, si cand lucra in dughenita lui, se gasea totdeauna cate un lenes care-l privea lucrand. Intre aceia se afla prea des Dediul Frunza, copilul vecinului lui Dorofti, care era 15 ani si inca nu se apucase de vreo mesterie. Dediul nu o facea aceasta doara ca era plecat, la vreun rau, ci lui ii placea sa priveasca suerand si cu mainile in san, cum lucreaza altii, si sa-si cheltuiasca astfel zilele, dormind si cascand gura. Tatal sau adese se jaluia lui Dorofti de trandavia fiului sau, care s-au fagaduit ca-i va da bune sfaturi si ca se va silia-l desbara de lene.
Intr-o seara, cand in dughenita lui Dorofti, se stransesera mai multi curiosi decat altadata, orbul se scoala de la lucru, iese si se pune pe prispa dinaintea casei ce aura de razele soarelui apuitor. Un cerc mare de privitori se forma imprregiuriul lui, intre care era si Dediu.
-Zau, mos Dorofti, zise el, as dori prea mult sa stiu cum ai putut invata atate mestesuguri fara sa vezi?
-O! aceasta e o istorioara lunga, zise orbul clatinand din cap si indesandu-si caciula.
-Spune-ne-o, striga Dediul, spune-ne-o, mos Dorofti.
-Bucuros, raspunse orbul dupa putina gandire, prea bucurs caci poate sa fie folositoare la vr-unul dintre noi. Sa va povestesc toata vieata mea.
"Cand m-am nascut, ochii mei erau deschisi la lumina ca si ai vostri; cand am pierdut vederea aveam numai cinci ani. Eram inca prea tanar, ca sapot pretui toata marimea acestei pierderi, cu toate aceste, uratul care ma apuca indata, facu sa o simt. Pana atunci traisem cu fiinti ca si mine, si in mijlocul a mii de lucruri care ma interesau; deodata, ma pomenii singur ca si intr-un desert. Cu toate aceste, lumea care se facuse pustiu pentru mine, se implu pe nesimtite. Pana atunci cunosteam lucrurile prin videre, dupa aceia simteam tot mai mult nevoia de a ma desavarsi in mijloacele aste de videre; ma deprindeam a judeca departarea dupa sunet si a gasi natura lucrurilor dupa pipait; insa indeletnicirile aceste erau mai mult o trebuinta pentru mine, decat o petrecere.
Poate vi s-a intamplat sa nu puteti dormi nicidecum in vr-o noapte. Aduceti-va aminte cat de lunga vi s-au parut vremea atunci si ce urat ati simtit in mijlocul intunericului care va impregiura. E bin! Inchipuiti-va acum o asemine noapte, dar fara sfarsit! ... era vieata mea!
Cu toate ca aveam oarecare jucarii, care puteau sa-mi goneasca uratul pentru putina vreme, dar petrecerea aceasta fiind fara scop, curand ma desgusta, pe de alta parte, toti nu contenea a-mi plange soarta si a jali pre parinti pentru sarcina cu care i-au impovarat Dumnezeu; compatimirea aceasta ma mahnea; nu ma putea obicinui cu ideia de a fi in veci o pricina de intristare si de durere pentru acei care mi-au dat vieata.
A face rau, chiar nevrand, la acei pre care ii iubim, este durerea cea mai mare ce poate cineva simti. Dar oare era adevarat ca n-o sa pot fi bun de nimic? N-ar fi fost oare o nerecunostinta si o miselie sa raman intr-o asa stare ticaloasa si sa fiu un lucru care trebuia sa pricinuiasca mahnire parintilor mei? Toate ideile aceste ma preocupau, caci gandim mult atunci cand nu videm; hotart, dar, sa fac tot ce-mi va sta prin putinta, spre a trage din puterile mele tot folosul ce se va putea. Prin urmare, ma apucai sa invat a deosebi si a cunoaste jucariile ce mi le daduse, le desfacui bucatica cate bucatica, si pricepui ca pot face si eu asemene.. Iata cel intai mestesug al meu; dar n-am vrut sa ma orpesc numai la atata.
Incredintandu-ma ca vointa atatata de sintimentul datoriei poate savarsi toate, doream sa ma apuc de o meserie care sa ma faca neatarnat de orice ajutor strain si invatai muzica, adica fluerul si cimpoiul. Cu mestesugul acesta incepui a cutreiera satele, unde duminecile faceam sa antuiasca flacaii si fetele, cantadu-le hore, iar pe batrani ii veseleam cu doinee mele.
Aste ma faceau sa traesc indestul de bine, dar nu eram multamit, fiindca parintii mei traiau cu indestula greutate, fiind batrani, am hotarat si m-am dus la Botosani, unde ma primi in gazda un negutitor mindirigiu. Baietul gazdei mele ma ruga sa-l invat fluerul; eu primii bucuros, cu tocmala ca sa ma-nvete si pre mine mindirigia in care ma deprinsei foarte bine, indemnat de ideia ca omul, de multe ori este silit sa aalerge la mai multe felirui de mijloace de trai, si cine trebuia sa fie pentur viitor mai ingrijit decat mine! Ma deprinsei treptat si in curand, a fabrica jucarii, rogojini, feluri de mobile de lemn, panere, cosciuge si altele, deosebit de muzica care o invatasem si de mindirigie, in care ma desavarsisem.
Dupa ce m-am simtit in stare a-mi castiga panea, m-am inturnat acasa. Parintii mei, neputinciosi, fura siliti a alerga la mine. Ziua aceasta au fost cea mai frumoasa din toate zilele vietei mee! Eu un biet baiet orb, acela care trebuia sa fie povara familiei sale, am agiuns, prin puterea vointei mele, sa le fiu de ajutor si de razim! Cunoscui atunci ca o atorie mare implinita da putere si fericire. In toate sarile luam de subsuori pre tatal meu si pre maica-mea si ne primblam impreuna; ei ma povatuiau si eu ii sprijineam. Trecatorii sta si ne privea cu respect.
Tatal-meu si maica-mea murind, mi s-au urat a mai locui intr-un loc care-mi aducea aminte de pierderea lor. M-am mutat in Harlau, unde m-am insurat si unde traiesc acum de mai multi ani, linistit si multamit; nu cer alta de la Dumnezeu decat sanatatea, caci cat pentru avutie, e mi-au dat una nesecata, daruindu-mi cu staruirea si cu iubirea de munca. Adeseori cand sad la lucru si cand aud glasul cersitorilor care s-ar putea castiga panea sua pre vecinii care-si pierd vremea si starea prin crasme, - zic in sine:
-Orbi in lumea aceasta nu sunt acei care nu vad soarele, ci acei care nu-si vad datoria."
Dupa de Dorofti si-au ispravit istoria, se sculara toti auzitorii si asupra celor ce auzisera faceau feliuri de bagari de seama, fiecare dupa cum se pricepea, unul, numai nu se scula, ci au ramas sazand si tacand. Acesta era Dediul Frunza. El au ramas multa vreme cu coatele razamate pe genunchi si cu capul pe mani, absorbit in ganduri; de doua ori au trebuit sa-l cheme acasa.
A doua zi, des-de-dimineata se intaorse cu tatal sau la dughenita lui Dorofti.
-Vecine, zise batranul Frunza, iata un baiet pre care l-au facut intelept istoria dumitale. Dediul vrea sa se faca si el folositor, si au venit acum sa te roage ca sa-l priimesti de ucenic.
Publicata in Foaie sateasca, nr. 3, 6 februarie 1854
Mesterul orb
Aceasta pagina a fost accesata de 4145 ori.
