Camila si vulpea de Antioh Cantemir
de Costache Negruzzi
Camila mult geloasa vazand un tap odata
Cu coarnele cum bate de caini inconjurat,
A inceput in sine a blestema pre soarta
Zicand: ce ticaloasa eu parte am luat!
Un trup frumos si mare sa fie fara coarne,
Sa nu aib eu o arma ca slava sa-mi latesc,
Ca dusmanii mei lesne in praf sa se rastoarne!
(Gelosii felurite de pricini nascocesc
Cand vor sa tot carteasca). Asa se tanguieste
Camila mergand trista cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleana vulpe ce-n drum o intalneste,
impartasire multa la soarta-i a luat.
Camila de-amaruntul isi spune scarba toata.
- Cunosc, raspunde vulpea, ca mare ai cuvant,
Dar eu am mijloc sigur ca sa te fac cornata.
Colo-n padurea ceea un loc e in pamant,
De drum nu prea departe; il vei afla sub zare;
Se cheama vizunie: la ea oricine-a mers
si capul sau plecandu-si a stat pazind rabdare,
Fara de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii si tapii dau dovada.
Aceasta sfatuire camilei a placut;
Ea nici gandea ca leul in vizunii sa seada,
Dar cine cata coarne, la minte e cam scurt.
Camila iute-alearga, cu mare bucurie
Gaseste acea borta sub niste frasini vechi,
si capul isi afunda indata-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasa, pan-ce-n sfarsit scapand.
Acasa se intoarce urechile lasand.
O, iubitori de slava! Pre voi v-am aratat,
Fiinta de camila spre lauda v-am dat.
Cunoasteti ca acela ce fala tot goneste
Cu rasul si ocara ades se pomeneste.
Camila si vulpea de Antioh Cantemir
Aceasta pagina a fost accesata de 3620 ori.
