Conrad de Baumgarten
de Costache Negruzzi
Printre cei zece oameni din cantonul Unterwaldului, care era sa intovarasasca pe Melhtal la Grutli in noaptea de 17 noiemvrie, se afla si un tanar dela Wolfanchiess numit Conrad de Baumgarten. El de curand se insurase din dragoste cu cea mai frumoasa fata din Alzellen, si singur dorul de a-si mantui tara sa il facuse sa intre in conjuratie, caci era fericit.
Asadar, nici vru sa spuie tinerei sale neveste ce pricina il departa de ea.
Se facu ca are o treaba la satul Brunnen, si la 6 seara, ii vesti ca se duce de acasa pan a doua zi. Tanara femeie ingalbeni.
- Ce ai, Roschen (Roza), zise Conrad, nu se poate un lucru atat de simplu sa-ti faca o asa impresie!
-Conrad, zise juna femeie, nu poti lasa pe alta data treaba aceea?
- Nu se poate.
- Nu ma poti lua cu tine?
- Nu se poate.
- Apoi dar, du-te.
Conrad se uita la dansa.
-Poate ma temi, sarmana copila? Roschen zambi cu intristare.
- Dar nu, nu se poate, urma el, s-a intamplat ceva care-mi ascunzi.
- Poate gresesc ca ma tem, raspunse Roschen.
- si de ce te poti teme in satul acesta, in mijlocul rudelor si a prietinilor nostri?
- Cunosti pe tanarul nostru stapan, Conrade?
- Dar, il cunosc, raspunse el posomorandu-se, ce?
- M-a vazut la Alzellen pana a nu fi femeia ta.
- si te iubeste, striga Conrad, strangand pumnii si privindu-o neclintit.
- Mi-a spus-o.
- Pan a nu te marita?
- Asa, si uitasem, dar ieri l-am intalnit pe drumul de la Stanz si mi-a spus-o iarasi.
- Bine! bine! murmura Conrad. Obraznici domni!... Nu era destula dragostea mea pentru patrie, vreti sa mai unesc si ura mea pentru voi! dar grabiti de adunati nuoua crime pe capetele voastre, ziua razbunarii a sa vie!
- Pe cine te lauzi tu asa? zise Roschen, uiti ca el e stapan?
- Stapan vasalilor, robilor si slugilor, dar eu, Roschen, eu sunt de stare sloboda, cetatean de Stanz, domn pe ogoarele si pe casa mea, si daca nu am precum el, dritul a da dreptatea, am drit a mi-o face singur.
- Vezi ca aveam cuvant sa ma tem, Conrade.
- Asa.
- Apoi asa e ca nu ma lasi?
- Mi-am dat cuvantul, trebuie sa-l tiu.
- Apoi imi dai voie sa te intovarasesc?
- ti-am spus o data ca nu se poate.
- Doamne, Dumnezeule! murmura Roschen.
- Asculta, adaoga Conrad, poate ne facem spaima fara cuvant, n-am spus nimarui ca o sa ma duc, nimeni dar nu o
stie. Voi lipsi numai pana maine la amiezi. Ma vor socoti langa tine si nu vei fi suparata.
- Dea Dumnezeu!
Conrad imbratosa pe Roschen si se duse. Intalrirea era, precum am zis, la Grutli, nimeni n-a lipsit. Acolo, in aceasta mica campie ce formeaza o pajiste stramta incunjurata de tufari la poalele stancelor Seelisbergului, in noaptea de 17 noiemvrie 1307, pamantul dete cerului una din cele mai inalte privelisti, aceea a trei oameni, fagaduindu-se pe cinstea lor de a da, cu primejdia vietii lor, libertate unui intreg popor. Walter Furst, Werner Stauffacher si Melhtal au intins bratul si au jurat catre Dumnezeu inaintea carui imparatii si noroadele sunt deopotriva sa traiasca si sa moara pentru fratii lor, sa faca si sa rabde totul impreuna, sa nu mai sufere nedreptati, dar nici sa faca sa respecteze drepturile si proprietatile contelui de Habsburg, sa nu faca nici un rau balifilor imparatesti, dar sa dea sfarsit tiraniei lor . Rugandu-sa lui Dumnezeu, daca acest juramant ii este placut, sa i-l faca cunoscut prin vreo minune. Pe loc trei izvoare au tasnit la picioarele celor trei sefi. Conjuratii au strigat atunci Marire Domnului , si radicand mana facura si ei juramant sa restatorniceasca libertatea ca niste oameni de inima. Pentru isprava acestui scop s-a hotarat noaptea de la 1 ianuarie 1308, apoi, ziua incepand a sa ivi, s-au despartit, si fiecare relua drumul vaii si a colibei sale.
Oricat sa grabi Conrad, era amiaza cand, iesind din Dallenwyl zari satul Wolfranchiess si, langa sat, casa unde il astepta Roschen. Toate se parea in liniste, intru vederea aceasta frica sa linisti, inima sa inceta de a sa clati, se opri ca sa se rasufle. Atunci i sa paru ca numele sau trecea pe la urechile lui adus de suflarea vantului. Sari si apuca iar drumul. Piste cateva minute auzi a doua oara un glas ce il chema. Se infiora, caci acel glas era tanguios si ii paru ca e al Roschen ei. Glasul venea despre drum. Alerga.. .
Abia facuse vreo douazeci pasi si vazu o femeie alergand spre el despletita, speriata, care cum il zari, intinse bratele, rosti numele sau si, nemaiavand putere a merge mainainte, cazu in mijlocul drumului. Conrad prin o saritura fu langa ea.
Cunoscuse pe Roschen.
- Ce ai, preaiubita mea? striga el.
- Sa fugim, sa fugim! murmura Roschen, salindu-se sa se scoale.
- si pentru ce trebuie sa fugim?
- Pentru ca el a venit, Conrade, pentru ca el a venit, cand tu nu erai.
- El a venit!
- Asa... si folosindu-se de lipsa ta, si pentru ca ma aflam singura.
- Spune, spune!
- imi zise sa-i gatesc o baie...
- Obraznicul! si tu ai ascultat?
- Ce puteam sa fac, Conrad?... Atunci el imi grai de amorul sau... intinse mana asupra mea... Eu atunci am fugit, chemandu-te in ajutor... Am alergat ca o nebuna... Pe urma, cand te-am vazut, puterea m-a lasat si am cazut jos, pare ca-mi fugise pamantul de subt picioare.
- si unde este el?
- Acasa... in baie...
- Nebunul! striga Conrad rapezindu-se spre Wolfranchiess.
- Ce o sa faci! nenorocitule!...
- Asteapta-ma, Roschen, viu acum...
Roschen cazu in genuchi, cu bratele intinse spre locul unde se dusese Conrad. Ea sazu asfel ca un sfert de ceas, neclintita si muta ca statuia rugaciunii, apoi deodata sari si tipa. Conrad se intorcea galben si tiind in maini un topor rosu de sange.
- Sa fugim Roschen, zisa si el, sa fugim! caci nu vom fi in siguranta decat de ceea parte de lac. Sa fugim fara a urma drumul departe de carari, departe de orase... Sa fugim de nu voiesti sa mor de frica, nu pentru viata mea, ci pentru a ta!
Zicand aceste, au plecat amandoi.
Roschen nu era o floare de acelea delicate si fragede,care cresc in orasele noastre; ea era o nobila munteanca, tare si puternica in fata primejdiei, deprinsa cu soarele si osteneala. Conrad si ea curand au ajuns la poalele muntelui. Conrad atunci vru sa se mai odihneasca, dar ea ii arata cu degetul sangele de pe ferul toporului sau.
- Ce sange e acela? zisa ea.
- Sangele lui... raspunse Conrad.
- Sa fugim, striga Roschen.
Atunci se adancira in cea mai mare desime a codrului, urcandu-se pe coastele muntelui prin poteci cunoscute numai de vanatori. Conrad vru iaras sa se opreasca, dar Roschen neancetat ii da curaj, incredintandu-l ca nu e ostenita, in sfarsit, o jumatate de ceas pana a nu insera, sosira pe culmea unei prelungiri a Roestockului; de acolo auzea zberatul turmelor care sa inturna la Seidorf si la Bauen si, dinaintea acelor doua sate, vedea, culcat in fundul vaii lacul de Waldstetten, lin si curat ca o oglinda, intru vederea aceasta, Roschen vru sa urmeza drumul, dar vointa era mai presus de puterile ei; la cei intai pasi ce facu se povarni. Atunci Conrad ceru de la ea sa ia cateva ceasuri de odihna si ii gati un asternut de frunze si de muschi pe care ea se culca, in vreme ce el privighea langa dansa. Conrad asculta murind unul dupa altul toate vuietile vaii, vazu stingandu-se pe rand toate luminile care semana stele cazute pe pamant. Pe urma, la zgomotele discordante a oamenilor, urmara armonioasele sunete a naturei si, la lucirile efemere aprinse de maini muritoare, acea stralucita puzderie de stele, ce sa radica subt pasii lui Dumnezeu. Muntele are, ca si oceanul, glasuri nemarginite ce se inalta deodata in mijlocul noptilor, de pe luciul lacurilor, din sanul padurilor, din adancurile ghiatierilor (glaciers). Pintre ele se aude vuietul necurmat a cascadei sau freamatul viforos a avalanselor, si toate aceste vuiete vorbesc munteanului o limba inalta, care lui ii este familiara si la care el raspunde prin a lui strigari de frica sau cantari de recunostinta, caci aceste vuiete ii prevestesc liniste sau vifor.
Pentru aceasta Conrad urmase cu ingrijire aburul care, cetuind oglinda lacului, incepuse a se radica pe fata lui si care, suindu-se incet pe vale, mersese de se gramadise pe capul zapados a Axembergului. Acum, de multe ori el isi inturnase ochii cu frica spre puntul cerului, unde luna era sa rasara, cand ea sa arata, dar galbena si incungiurata de un cerc brumos care invalea palida ei stralucire; din vreme in vreme adieri trecea, aducand cu ele un miros umed si pamantos; si atunci Conrad se inturna spre apus, mirosindu-le cu instinctul unui copoi si murmurand cu glas incet: Asa, asa, va cunosc prevestitori ai viforului si va multumesc, nu voi perde instiintarea ce imi dati . in sfarsit, o mai de pe urma suflare a vantului aduse cu ea cei intai aburi ridicati de pe lacurile Neusatelului si baltile Moratului. Conrad cunoscu ca era vreme de purces si se pleca spre Roschen.
- Preaiubita mea- murmura el la urechea ei- nu te teme, eu te destept.
Roschen deschise ochii si arunca bratele in grumajii lui Conrad.
- Unde suntem? zise Roschen. Mi-e frig...
- Trebuie sa plecam, Roschen; cerul se gateste de vifor si de abia avem vreme s-ajungem la grota Rikenbachului, unde vom fi in siguranta improtiva viforului; pe urma, dupa ce va trece, ne vom cobora la Bauen unde vom gasi vreun luntras care sa ne duca la Brunnen sau la Sissigen.
- Dar nu perdem noi o vreme pretioasa, Conrade? si n-ar fi mai bine sa mergem drept la malul lacului? Daca cumva ne vor fi gonind din urma!...
- Tot atata le-ar fi sa caute urma caprioarei si a vulturului, raspunse Conrad, despre aceea n-aibi grija, sarmana fata; dar iata viforul, sa plecam.
in adevar, un tunet departat se auzi, umbla vuind prin cotisurile vaii si merse de muri pe coastele goale a Axembergului.
- Ai cuvant, n-avem minut de perdut, zise Roschen, sa fugim, Conrad, sa fugim!
Zicand aceste, se apucara de mana si alergara atat de iute pre cat ii lasa greutatile locului, drept spre grota Rickenbachului.
in vremea aceasta, viforul se starnise o data cu cele intai raze a zilei si se apropia vuind. Din zece in zece minute fulgere brazduia cerul, si norii, abatandu-se pe capul fugarilor, ii lipsi cate un minut de vederea vaii si, lunecand iute de-a lungul muntelui, ii lasa cuprinsi de o umezala rece si patrunzatoare care ingheta sudoarea pe fruntea lor. Deodata si in vremea unei taceri, unde natura pare ca isi cheama toate puterile pentru lupta ce a sa tie, se auzi in departare latratul unui caine de vanat.
- Naft! striga Conrad, oprindu-se.
- isi va fi rupt lantul si, vazandu-e slobod, a fi venit sa goneasca pe munte, raspunse Roschen.
Conrad ii facu semn sa taca, si asculta cu aceasta adanca luare-aminte a unui vanator si a unui muntean deprins a ghici tot, peire sau scapare, de pe cel mai mic semn. Latratul se auzi din nou. Conrad rasari.
- Asa, asa, goneste, zise el, dar stii tu ce vanat goneste?
- Ce ne pasa?
- Ce le pasa de viata celor ce fug ca sa si-o scape? Santem urmariti, Roschen! Iadul a dat o idee acestor diavoli; nestiind unde sa ma gaseasca, au deslegat pe Naft si urmeaza instenctului lui.
- Dar de pe ce poti crede?. . .
- Asculta si ia seama cat de incet se apropie latratul; il tin in zgarda ca sa nu piarda urma noastra; altfel Naft ar fi pan acum langa noi, in vreme ce cu chipul acesta mai au un ceas bun pana sa ne ajunga.
Naft latra iarasi, dar fara vreo apropiere insemnata; din improtiva, ar fi zis cineva ca glasul e mai departat decat cum sa auzise intai.
- Ne-a perdut urma, zise Roschen cu bucurie, glasul se departeaza.
- Ba nu, raspunsa Conrad. Naft este un prea bun caine ca sa le faca gres; vantul s-a intors, asculta, asculta. O strasnica izbire de tunet curma latratul, care cu adevarat se auzise mai cu apropiere, dar de abia tacu si el se auzi din nou.
- Sa fugim, striga Roschen, sa fugim spre grota!
- si ce ne poate folosi grota acum, daca pan in doua ceasuri nu vom pune lacul intre noi si acei ce ne gonesc, suntem perduti.
Zicand aceste, o lua de mana si o trase.
- Unde te duci, unde te duci? striga Roschen, perzi directia lacului.
- Vino, vino, trebuie sa cautam si noi a amagi p-acesti vanatori de oameni: sunt trei ceasuri de aici pana la lac si de ne vom duce in linie dreapta pana in douazeci de minute, sarmana copila, nu vei mai putea merge; vino, iti zic.
Roschen far a raspunde, isi aduna toate puterile si, inaintand cu graba in directia aleasa de barbatul sau, mersera asa ca la zece minute; cand deodata sa aflara pe marginile unei largi crapaturi, care sunt atat de dese prin munti; un cutremur o produsesa in niste vremi uitate si de stramosi, si o rapa de douazeci picioare de larga si o lega de lunga, poate, facea o cingatoare adanca muntelui. Era o zbarcitura de acele ce vestesc imbatranirea pamantului; dar, sosind acolo,
Conrad slobozi un strigat strasnic. Slaba punte, ce slujea de comunicatie de la un mal la altul, fusesa sfaramata de o stanca ce se daramase din varful Roestockului. Roschen pricepu cata desnadejde era in acel strigat si, socotindu-se prapadita, cazu in genuchi.
- Nu, nu; nu e inca ceasul de rugat, striga Conrad, cu ochii stralucind de bucurie. Curaj! Roschen, curaj! Dumnezeu nu ne-a parasit de tot.
Zicand aceste cuvinte, alergase la un vechi brad care crestea singuratic si despoiat de crengi pe marginea rapei si incepuse lucrul mantuirei lui, lovindu-l cu toporul; copacul, atacat de un dusman mai natang si mai puternic decat vijilia, gemea din radacina pan in crestet.
Roschen incuraja pe barbatul sau, tot ascultand glasul lui Naft care in vremea acestor intarzieri si improtiviri se mai apropiese.
- Curaj, preaiubite, zice ea, curaj! vezi cum tremura copacul! O! cat esti tu de vartos side puternic! Curaj, Conrad; se povarneste, cade! Cade! O, Dumnezeule, iti multumesc, iata-ne mantuiti!
Bradul taiat din radacina, supuindu-se impingerii ce ii dase Conrad, cazuse d-a curmezisul rapei, infatosand o punte netrecuta pentru oricare altul afara de un muntean, dar indestula pentru piciorul unui vanator.
- Nu te teme, striga Roschen mergand spre ea; nu te teme Conrad, si ma urmeaza.
Dar, in loc de a o urma, Conrad, neandraznind a privi primejdiosul ei trecut, se aruncase cu fata la pamant si intepenea copacul cu peptul sau, pentru ca sa nu se clatine subt pasii preaiubitei sale; in vremea aceasta, latrarile lui Naft se auzea nu mai departe de un sfert de ceas. Deodata, Conrad simti ca miscarea ce da copacului greutatea trupului Roschenei incetasa, ridica ochii si o vazu de ceea parte tinzandu-i bratele si indemnandu-l sa vie. Conrad incepu indata a merge pe acea punte ce sa clatina, cu un pas statornic, ca si cand ar fi trecut un pod de piatra; pe urma, ajungand langa femeia sa, se inturna si, cu o izbire de picior, imbranci bradul in adanc. Roschen il urma cu ochii si, vazandu-l sfaramandu-se de stanci si sarind din adanc in adanc, isi inturna privirea si ameti. Conrad, din improtiva slobozi un racnet de bucurie, asemenea cu acela a vulturului si a leului dupa o biruinta, pe urma, petrecand bratul pe langa mijlocul Roschenei, se adanci pe urma unei poteci calcate numai de dobitoacele salbatice.
Cinci minute dupa aceasta, gonasii povatuiti de Naft sosira pe malul rapei!... in vremea aceasta viforul isi indoia puterile, fulgerile se urma fara curmare, tunetul nu inceta minut de a se auzi, ploaia cadea siroaie, chiotele vanatorilor, latrarile lui Naft, toate se perdea in acest haos. Dupa un sfert de ceas, Roschen se opri.
- Nu mai poci merge, zise ea lasand mainele in jos si incujbandu-se pe genuchii sai; fugi singur, Conrade, fugi, te rog.
Conrad se uita imprejurul sau, ca sa poata cunoaste cat de departe se afla de lac, dar vremea era atat de posomorata, toate obiecturile au fost luat subt valul viforului o fata atat de uniforma, incat ii fu neputinta a se indrepta, inalta ochii spre cer, dar el era numai trasnete si fulgere, si soarele fugise ca un riga destronat. Locul plecat la vale ii arata oarecum drumul ce avea sa urmeze; dar pe acea cale se putea afla niscaiva greutati a locului atat de comune in munti si pe care numai copitele caprioarei sau aripile vulturului le pot trece. Conrad lasa si el mainile in jos si gemu ca un luptator ce e mai invins.
in momentul acesta, un lung si desantat clocot se auzi viind din varful Roestockului; muntele se clati de trei ori asemenea unui om beat si o negura calda, ca aburul ce se radica deasupra apei ce ferbe, trecu.
- Un vartej! (trombe) striga Conrad, un vartej!... si, luand pe Roschen in brate, se arunca cu ea subt bolta unei manine stanci, strangand cu un brat la san pe femeia sa si inclestandu-se cu celalalt de stanca. Abia era subt acest adapost cand crengile de pe sus a brazilor tremurara, apoi curand asta miscare se comunica la crengile de mai jos. Un suierat, a carui vuiet domnea pe al viforului, cuprinse locul; codrul se pleca ca un camp de spice; paraituri strasnice se auzira si curand vazuta trunchiurile copacilor celor mai tari sarind in bucati, desradacinandu-se, radicandu-se ca cand mana unui demon ii lua, trecand, de par, si fugind inaintea suflarii vartejului, invartindu-se ca o ronda nebuna de gigantice si grozave fantomuri.
Deasupra lor o gramada deasa de crengi de ramuri frante si de tufari fugea, urmand tot acea impingere, de dedesubt sarea mii de stanci rupte din munte, care se invartea ca o pulbere. Din norocire, aceea subt care ei era adapostiti tinea prin legaturi din veacuri cu marele schelet al muntelui; ea statu nemiscata, protectand pe fugari care, aflandu-sa chiar in centrul viforului, urmari cu un ochi spaimantat mersul groaznicului fenomen care, inaintand in linie dreapta si rasturnand toate improtivirile, merse spre Bauen, trecu piste o casa care se facu nevazuta cu el, ajunse la lac, despica negura care il acoperea in doi pareti ca de piatra, intalni o luntre pe care o cufunda si merse sa moara de stancile Axembergului, lasand locul ce-l petrecuse desert si despoiat ca asternutul unui rau scurs.
- Aide, iata drumul nostru insemnat, striga Conrad, tragand pe Roschen in cararea facuta de vartej. Avem sa urmam numai asta rana a pamantului ca sa ne duca la lac.
- Poate ca, zise Roschen, adunandu-si toate puterile ca sa urmeze lui Conrad... poate ca viforul ne-a fi mantuit de dusmanii nostri.
- Asa, raspunsa Conrad, asa, daca le-as fi lasat puntea in urma... caci s-ar fi aflat tot intr-o linie cu noi, si atunci poate am fi vazut lesile lor trecand pe dasupra capetelor noastre; dar ei au fost saliti sa ia in stanga, ca sa incongiure rapa. Vartejul le-a fi dat vreme sa ne ajunga, si iata dovada: tine, tine... auzi? Iar incepuse a se auzi latratul lui Naft. Conrad atunci, simtind ca puterile Roschenei o paraseau, o lua in brate si, incarcat cu asta sarcina, apuca drumul mai grabnic decat ar fi putut urmat de ea.
Zece minute de o tacere de moarte urma putinelor vorbe ce sotii isi zisera. Dar, in vremea acestor zece minute, Conrad castigase mult loc; lacul i se parea acum pintre negura si ploaie abia ca la cinci sute pasi departe. Cat pentru Roschen, ochii ei era pironiti pe drumul ce venise. Deodata Conrad o simti tremurand piste tot trupul; tot atunci chiote de bucurie se auzira; acestia era soldatii care ii gonea si care in sfarsit ii zarisera, intr-acel minut, Naft veni sarind langa stapanul sau; cunoscandu-l, sa smancise intr-atat incat rupsase lantul din mana acelui ce-l tinea; cateva verigi spanzura inca de zgarda lui.
- Asa, asa, murmura Conrad, tu esti un credincios caine, Naft; dar credinta ta ne perde mai bine decat o vanzare. Acum nu e goana, e fuga.
Conrad se indrepta in linie dreapta spre lac, urmat ca la trei sute pasi de opt sau zece arcasi al domnului de Wolfranchiess; dar, sosind la malul apei, o alta pedeca se infatosa, lacul era pornit ca o mare nebuna si, cu toate rugamintile lui Conrad, nici un vaslas nu vru a-si primejdui viata sa ca sa scape pe la lui.
Conrad alerga ca un iesit din minte, purtand pe Roschen mai lesinata si cerand in glas mare aparare si ajutor, gonit de arcasi, care la tot pasul sa apropia.
Deodata, un om sari de pe o stanca in mijlocul drumului.
- Cine cere ajutor? intreba.
- Eu, eu, zise Conrad; pentru mine si pentru asta sarmana femeie. O luntre, pentru numele lui Dumnezeu, o luntre!
- Veniti, zise necunoscutul sarind intr-o barca legata la mal.
- Oh! esti mantuitorul meu! Dumnezeul meu!
- Mantuitorul este acel ce si-a varsat sangele sau pentru oameni; Dumnezeu este acel ce m-a trimes in calea voastra; multamiti-i si, mai vartos, rugati-l; caci o sa avem nevoie sa nu ne piarda din vederea sa.
- Dar nu trebuie macar sa stii pe cine scapi?
- Sunteti in primejdie, iata tot aceea ce-mi trebuie sa stiu, veniti!
Conrad sari in barca si puse pe Roschen, iar necunoscutul desfasura o mica vela si, puindu-se la carma, deslega lantul care o tinea de mal, indata ea s-arunca, saltand pe orice val si inimandu-se de vant, ca un cal ce pricepe glasul si simte pintenii calaretului sau. De abia fugarii era ca la o suta de pasi de la locul unde sa imbarcasera si arcasii sosira.
- Veniti prea tarziu, domnii mei, murmura necunoscutul, am scapat din mainele voastre, dar nu e destul, urma el adresandu-se la Conrad, culca-te tinere, culca-te, nu vezi ca isi cauta tulbele? O sageata merge mai iute decat cea mai buna barca, de ar mana-o macar insusi demonul vijiliei. Culca-te, iti zic, cu fata la pamant. Conrad asculta. Pe loc, un suierat se auzi deasupra capetelor lor, o sageata se infipse tremurand in catargul barcei, celelalte mersera de se perdura in lac.
Streinul sa uita cu o ticnita curiozitate la sageata a caria fer sa facusa nevazut in borta ce facuse.
- Asa, asa, murmura el, cresc in muntii nostri bune arce de frasin, de corn si de jugastru, si daca mana ce le intinde si ochiul ce indreapta sageata ar fi mai cercate, ar putea cineva a avea grija a le sluji de tinta. Dar nu e lucru usor a ajunge caprioara ce fuge, paserea ce zboara, sau barca ce salta. Pleaca-te, inca, tanarule, pleaca-te; ne mai soseste un rand.
Adevarat, o sageata se infipse in lemnul barcei si alte doua, sfredelind vela, ramasera oprite de pene. Pilotul le privi cu dispret.
- Acum, zise el lui Conrad si Roschenei, va puteti pune pe bancele barcei, ca si cand v-ati face primblarea de duminica, pana a nu apuca sa scoata a treia sageata din tulbe vom fi departe de lovirea lor; numai o sageata de arbaleta impinsa de un arc de fer poate trimite moartea la departarea unde suntem, si tine uitate. Un al treile rand de sageti veni de cazu in urma barcei, fugarii scapasera de mania oamenilor, nu avea a se teme decat de a lui Dumnezeu. Dar necunoscutul semana fara grija de cea a doua precum si de cea intai si, piste o jumatate de ceas, Conrad si femeia lui sa afla pe celalt mal. Naft, pe care l-au fost uitat, ii urmase inot.
Pana a nu se desparti de streinul, Conrad gandi cat de trebuitor un om asa nefricos le putea fi in conjuratia lor, incepu deci a-i spune acele ce sa hotarasera la Grutli, dar la cea intai vorba, strainul il opri.
- M-ati chemat sa v-ajut si am venit precum as fi dorit sa vie si altii spre ajutorul meu, daca m-as fi aflat in asemenea pozitie; nu imi cereti mai mult, caci nu voi face.
- Dar incai, striga Roschen, spune-ne cum iti e numele, sa-l purtam in inima noastra alaturea cu ale parintilor nostri, caci precum si lor, noi iti suntem datori cu viata.
- Asa, asa, cum te cheama, zise Conrad, nu ai nici o pricina ca sa te tainuiesti de noi.
- Nu, fara indoiala, raspunsa zambind streinul, legandu-si barca de tarm, eu sunt nascut la Berglen, sunt adunatorul dajdiilor Fraumunsterului de Zurich si ma numesc Wilhelm Tell.
Zicand aceste, saluta pe amandoi sotii si apuca drumul de Fluelen.
Conrad de Baumgarten
Aceasta pagina a fost accesata de 3291 ori.
