Olga
de Costache Negruzzi
Sunt acum cativa ani de cand traia in orasul nostru o tanara dama. Nime nu o sita de unde este si cine este. Unii spuneau ca e vaduva unui nobil polon ce perise la Ostrolenko; altii adevereau ca barbatul sau, pe care insa nu-l cunosteau, are protesuri ce il pun in Petersburg; altii ca e vanturatoare ce cutriera lumea pentru placerile ei; in sfarsit, acei mai rezonabili judecau ca ea trebuie sa fie vro nenorocita pacatoasa, care venise sa se spaseasca in uratul monotoniei Chisinaului. In scurt, aceea ce se aflase mai sigur pentru dansa era ca se numea Olga si era poloneza.
Olga vietuia foarte retirata;r areori o putea vedea cineva la gradina imparateasca, etind sub umbra unui tei. Mi s-a intamplat s-o vad odata, si n-o poci uita nici acum.
Inchipuieste-ti una din acele femei ce slujesc de indreptare naturei pentru toate slutele ce a facut din gresala. Figura nobila si melancolica; niste sprincene pe care penelul nu le-ar fi incordat cu atata delicateta incoronau ochii ei negri ca mura, cu cautatura tanjitoare; albeata fetei si a grumazilor ei, pe care fluturau lungi repantiri, priicoarele ei ce parea ca se joaca in niste mici pantofi; talia sa care avea acea disinvoltura cu care natura inzestreaza pe femeile de miazazi. Intr-un cuvant, oricare din aceste frumuseti in parte ar fi fost de ajuns ca sa destepte un sintiment de mirare sau un fior de amor. Ea sa parea a nu avea mai mult de douazeci de ani; dar cate suferiri au trebuit sa aiba acei fatali ani, de vreme ce stersesera roza de pe crin si innegurasera o asa ingereasca frunte! Vazandu-ne mergand spre ea, trecu in alta alee si se facu nevazuta.
-In adevar, am zis d. Ipolit care imi da bratul, dama necunoscuta nu se pare a-ti fi compatriota; bruneta si poloneza!
-Printre garoafele albe, de multe ori ceste cate una de alt color, imi raspunse.
-Raspunsul este poetic; dar asta sarmana garofa se vede foarte suferinda si, zau! eu, de as fi in locul d-tale, as cauta s-o mangai macar pentru dragostea natiei.
-D-tale iti e lesne a vorbi cu asa usor ton! D-ta n-ai iubit, nici ai sa iubesti vrodata, pentru ca te-ai deprins a socoti amorul o zabava nimic mai mult. Cat pentur mine, ma cutremur la singura ideea de a iubi, pentru ca cunosc urmarile acestei grozave patimi!
-Ah! ma sparii, am strigat. Si de vreme ce este asa, iata, fagaduiesc a nu iubi niciodata.
-Si ai putut lua o asemenea sumeata hotarare? am curmat eu.
-Oh! sa dai sama daca am calcat-o, raspunsa ea tinzandu-mi mana...
Eram fericit!
Dupa putin, doamna B. urma:
Ajungand in capatul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. D. Ipolit gasi niste tabliti cazute langa un copac; negresit ca Olga le perduse.
-A! am zis, iata acea ce ne va lamuri asupra misterioasei dame.
Luai tablitile, le deschisei si pintre multele versuri si note lesesti si rusesti, iata ce gasii:
"On segare un seul instant de la vie ... aussitot une pente inevitable nous entraine et nous perd; on tombe enfin dans le gouffre, et l'on se reveille epouvante de se trouver couvert de crimes aves un couer ne pur la vertu..."
(Ne ratacim doar o clipa din viata ... pe loc, un povarnis de nanlaturat ne taraste si ne pierde; cadem, in sfarsit; in prapastie si ne trzim inspaimantati, gasindu-ne acoperiti de crime, cu o inima nascuta pentru virtute...)
Pe alta fata:
"Occhi, piangete; accompagnate il core
Che di vostro fallir morte sostiene"
(Ochi, plangeti, tineti tovarasie inimii
Care din vina noastra indura moartea)
Mai inainte:
"Vergessen sie nicht, dass zwischen ihrem Brautkuss das Gespenst einer Selbstmorderin sturzen wird."
(Nu uitati ca intre sarutul insotirei noastre se va pune fantomul acelei ce s-a scris din pricina voastra)
-Rousseau, Petrarque, Schiller; ce mozaic de poeti! am zis. Precum vad, doamna Olga e o poliglota; si nu sfatuiesc pe cine n-a fi cetit pe acesti autori sa-i faca curte. Daca asta gingasa Luiza cauta vrun Ferdinand, negresit ca nu-l va gasi in Chisinau.
Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise in tabliti. Amandoi pazeam tacere gandidnd, el la Olga, eu ... la toaleta pentur balul de la club.
-Oare va veni la bal? am intrebat dupa putin.
-Nu stiu.
-D-ta insa vei fi.
-Poate.
-O! Tablitile aste ti-au luat mintile.
UItasem si Olga si tabliti, cand, dua vro doua luni, am intalnit pe Ipolit la primblare. Trebuie insa sa sftii ca, sau indemnul meu, de care ma voi cai toata viata, sau acele fatale tabliti au fost nascut un prietesug intre Olga si Ipolit, prietesug ce se schimbase in cel mai inflacarat amor. Toata lumea zicea ca e o iubeste si ca este hotarat a o lua, mai ales ca acum si locuiau impreuna; insa ea parea ca inca mai mult se retrasese din lume.
-Iti cer o mie de iertari, imi zise el, apropiindu-se; este o multime de vreme de cand n-am venit la d-ta. Pricina...
-Pricina e frumoasa poloneza, am curmat razand, si vreu s-o iert caci mi-a rapit un prietin, de vreme ce a izbutit a domoli o inima salbatica.
-Adevarat, imi raspunse; nu tagaduiesc ca Olga nu ma iubeste cu toata frenezia amorului; asemeena o iubeam si eu la inceput, dar acum iti martuisesc ca nu mai simt acel foc, acea betie. Amorul meu se prefacu in compatimire. Olga e minunata, e un inger, dar pururea trista, pururea plansa, ma teme, ma chinuieste, imi scoate sufletul cu atata dragoste. Eu o iubesc acum mai mult de mila...
-A, esti o fiara, domnule!
-Tanguieste-ma, doamna mea, si nu ma osandi. Simt, cunosc, vad ca sunt vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferintele ce am tras de la sexul d-voastre mi-au stricat inima, au departat-o din cararea acea inflorita pe care o viseaza o inima de douazeci de ani. Eu am acum treizeci si doi ani si am cercat prea multe chinuri. Pururea vandut de femeile care imi jurau un tanar si vecinic amor si apoi ma paraseau lepadandu-ma ca pe o moda veche, fara macar a cugeta ca prin acesta omoara o fiinta omeneasca, am sfarsit prin a le cunoaste si a le pretui pentru aceea ce sunt: niste draci frumosi lasati pentru a ne chinui.
-Multamesc de compliment, am zis.
-Iarta-ma, doamna mea, si iti rezis, jaleste-ma si nu ma osandi.
-Dar daca ai o inima asa stricata, am adaos, daca nu esti in stare s-o iubesti pre cat te iubeste, pentru ce nu te destainuiesti ei? pentru ce o imbrancesti, jucandu-te, in rapa perirei?
-Am cercat, doamna mea, dar, ce pot face, cand singura idee e in stare sa o omoare. Amorul ei e exaltat, nobil, plin de foc, dar necajicios. Nadejdea mi-e la vremea care vindeca toate.
Sfarsind, ma lasa ca sa alerge inaintea unei tinere dame ce venea spre noi.
-Vara mea, colonela D.? am zis eu.
-Ea insasi, imi raspunse doamna B. Ipolit acum o iubea pe dansa si uitase pe Olga ... Ah! oameni, oameni inrautatiti! Vedeti o biata femeei nevinovata, tanara, cu inima simpla si linistita. O urmariti, va tineti ca niste duhuri necurate de ea, pana ce prin ademenirile voastre o faceti de-si calca datoriile sale de femeie, uita virtutea, leapada cinstea ca sa s-arunce in bratele voastre si apoi, spre rasplata tuturor acestor jertfe, o azvarliti cu despret, zicand: atata e tot! ... cruzi, nesimtitori, infami, nelegiuiti!
Toata acesta frumoasa chiriela de epitete se adresa la mine.
Am vrut sa ma apar.
-In adevar, am zis razand, cum de nu cade trasnetul sa arda pe niste asemenea necredinciosi?
-Razi, domnule, dar eu nu rad ... Oh! ai un aer nestatornic care ma ingrozeste!
-Ah! am strigat, luand un aer cat am putut mai mellodramatic, poti a ma judeca acest fel? Socoteste ca eu n-am inca treizeci ani si prin urmare sunt cinstit. De nu vrei sa ma crezi, crezi ce zice Balzac in Popa Gobsek...
Balzac era autorul favorit a doamnei B., care, multamindu-se de acest bun martur, imi zami sorbind infuzia copacelului de China din ceasca de vermeil (argint aurit) si dupa putin urma:
lpolit iubea pe colonela D. si uitase pe Olga... Olga nu mai era acum pentru dansul decat o suparare de care cauta vrun mijloc a scapa! Nu doara ca tagaduiesc caracterul lui cinstit si nobil, din impotriva, stiind cata delicateta are in suflet, nu-i osandeam ci ii jaleam si plangeam pe acea nenorocita femeie care abia o cunosteam si care jertfa unei crude fatalitati, era silita a bea un nou pahar de durere!
Toata lumea vorbea ca Ipolit a sa ia pe colonela D. Pe mine insa inima nu ma lasa a crede la atata necredinta. Imi parea grozav a-mi inchipui amorul atat de nedrept, incat sa voiasca a-si strica el insul lucrarile lui.
Pare c-o vad! nu era acum Olga acea pe care cu cinci luni in urma o vazusam atat de frumoasa, desi palida, la gradina; fata ei era atat de slaba ... atat de schimbata. Pelita ei samana cu batista subtire, fara pic de viata; o moarte sa vestea in ochii ei scanteietori. Ar fi zis cineva o statuie de marmura, iesita din manile lui Canova.
Am alergat inainte-i, am luat-o de mana - mana ei ardea - si am pus-o langa mine.
-Ah! doamna mea, imi zise, si glasul ei era inecat de suspine, iarta cutezarea mea; oh! sunt foarte nenorocita!
Lacrimile ii implura ochii:
-Linisteste-te, doamna, i-am raspuns. Oh! intaleg! in adevar esti foarte nenorocita!
-Asa e ca se insoara? striga ea cu glas spariat, sculandu-se asa e ca ma lasa? O, Dumnezeul meu, indura-te!
-De d. Ipolit vorbesti, doamna? Zic c-a sa se insoare, dar nu cred ca poate fi intr-atat de crud. Si in sfarsit, fiind acesta, pentru ce sa te mahnesti? Sa vede ca e nevrednic de amorul d-tale. Un nestatornic se despretuieste si se uita...
-Sa-l uit! eu sa uit pe Ipolit? Pesemne d-ta nu stii, doamna, ca el mi-a fagaduit un amor fara sfarsit? Pesemne d-ta n-ai iubit, doamna? Nu sti ce venin este acesta? Oh! te fericesc daca esti nesimtitoare! Vai mie! eu am cunoscut amorul; inca o data am iubit si acel intai amor m-a nenorocit, acesta ma omoara. Voi muri negresit ... El era bucuria mea, sufletul meu, si sa ma lase? Caci in adevar voieste a ma lasa ... Oh! ii voi omori si pe el si pe sotia lui!
Infurierea ei m-a ingrozit. Era de o frumuseta fioroasa. Astfel trebuie sa fi fost Didona cand hotari a se ingropa subt ruinele Cartaginei. M-am sculat.
-Te spariu, doamna mea, imi zise dupa putina tacere, - iarta-ma! Cand ai sti cat foc este in asta ticaloasa inima! E un vulcan pe care numai moartea il va strange! ... Stiu ca d-ta ii esti prietena, pentru aceea, dupa Dumnezeu, la d-ta mi-e nadejdea. Ajuta-ma, doamna! Scapa un suflet de la osanda! Zi, fa, mijloceste sa nu ma lase!
-Si ce pot sfaturile mele, cand lacrimile d-tale nu folosesc? am zis.
-Ah! cand gandesc ca ieri, nu mai departe, lua crucea si se jura pe sanatatea lui, pe viata lui, pe ochii lui, ca ma iubeste, si ca va fi al meu! ... Oare Dumnezeu va suferi sa se calce astfel juramintele facute in numele sau? Oare trasnitele ceriului s-au stins? ... Pentru ca si-a jurat, doamna, in mii de randuri. Eu insa ma temeam de amoriul lui! De cate ori imi spunea ca ma iubeste, vorba asta ma implea de fiori. O presimtire amara imi zicea ca omul acesta, care-l vedeam jurandu-se pe ochii lui dinaintea icoanei si luand martura dumnezeirea cu atata usuratate, este un tradator. Lacrimile ce varsa la genunchii mei sa spariau; inima imi spunea ca sunt minciunoase. Si insa, fiinta ticaloasa ce sunt! adormeam pe nadejdea fagaduintelor lui; visam fericirea in bratele ce erau sa ma vanda! ... Ah! caci mi-a curmat moartea zilele in ceasurile acele! As fi murit norocita si n-as fi silita acum a-l blastema si a plange!
Siroaie de lacrimi curgeau din frumosii ei ochi. Un tanar om, de ar fi vazut-o atunci, negresit ca nu s-ar fi stanjinit cat de putin a injunghia pe nelegiuitul ce o adusese in starea aceasta. Cat pentru mine, nestiind cum s-o mangai, am inceput si eu a plange.
Ea urma:
-Hotarasem sa ma duc la rivala mea, sa-i spun nelegiuirea omului caruia va sa-si incredinteze soarta. Nu o cunosc, dar aud ca e o femeie tanara, buna, simtitoare; poate ca s-ar fi indurat la nenorocirea mea. Oh! i-as fi spalat picioarele cu lacrimi si ar fi trebuit sa calce peste trupul meu ca sa se duca a se cununa cu el; dar in minuta cand voiam a ma duce, puterile m-au lasat. Nestiind ce sa mai fac, am hotarat sa viu la d-ta. Stiu ca el te stima, stiu ca ti-e prieten; d-tale ti-e mila de mine, d-ta esti buna, plangi ... Fie-ti mila de o nenoricita! Scapa-ma, doamna mea, mantuieste-ma!
Si biata femeie ingenunchease dinaintea mea si imi saruta mainile fara sa poata articula un singur cuvant de greutatea suspinelor. Eu plangeam ca si ea si cine ne-ar fi vazut in momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocita. Olga sau eu.
M-am pus la scriitorul meu si am scris lui Ipolit ca indata sa vie la mine. Am sunat; o sluga intra cu un bilet in mana.
-Du acest ravas la d. Ipolit P. i-am zis; sa-l gasesti numaidecat.
-D. Ipolit e la doamna colonela D., imi raspunse. O sluga de acolo a adus acest bilet.
-Ada, am zis; dar Olga il luase mai nainte. O vazui tremurand cand cetea. Deodata, tipand strasnic, scapa biletul si iesi rapede.
In bilet scria:
"Doamna B. este rugata sa binevoiasca a veni la 5 ceasuri deseara la biserica catedrala spre a asista la cununia d. Ipolit P. cu d-na colonela D."
Ceasornicul arata patru. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. Toata nobilimea era la biserica cand am intrat. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. Galbineala fireasca a lui Ipolit se facuse mai grozava la lumina facliilor de ceara si sudoarea roura melancolica lui frunte. Se cunostea ca se lupta in sine mustrarea cugetului si presimtirea. Din impotriva, cata seninatatea pe fata tinerii lui sotii, cata bucurie, cata nadejdi de fericire!
Cerimonia se sfarsise. Toti fericitau pe tinerii soti, gatindu-se a-i intovorasi acasa. In momentul acela, vazui pe politmaistru ca veni de afara cu graba si vorbi cu doctorul S., care sidea langa mine.
-Ce este? l-am intrebat.
-Nimic, imi raspunde cu o barbara flegma, o femeie s-a otravit. Si iesi indata cu doctorul.
Cuvintele lui Schiller ce le cetisem in tablitele Olgai imi venira in minte.
"Nu uitati ca intre sarutul insotirei noastre se va pune fantomul acelei ce s-a scris din pricina voastra."
O greutate imi apasa inima; un nor ametitor veni si se puse pe ochii mei. Mi se parea ca biserica se invarteste cu mine si niste luciri scanteioase imblau impregiurul meu. Simtind picioarele-mi slabind, am inchis ochii si m-am tinut de strana ca sa nu cad. Nu stiu cat tinu asta fantasmagorie, caci, cand m-am desteptat, eram singura in biserica. Tremuranda si cuprinsa de teama, am iesit.
Sosind acasa, slugile imi spusera ca politmaistru si cu doctorul S. ma cautasera si ca ei veneau de la Olga pe care, cand ajunsera, au fost gasit-o moarta.
...............................................................................
Abia trecura patru luni de la insurarea lui Ipolit si de la moartea Olga si el se bolnavi de ochi. Curand i-au lipsit viderile si blastemul Olgai se implini. Acum e de tot orb. Simtirea nenorocirei lui, mustrarea cugetului, pomenirea pacatului sau i-au atacat sanatatea si, in vrasta de treizeci si cinci ani, asteapta si doreste moartea ca o fericire.
Iata ispravile d-voastre, domnule. Ah! ferice cine nu iubeste si nu simte!
Doamna B. ofta; eu nu mai radeam.
Olga
Aceasta pagina a fost accesata de 4068 ori.
