Alexandru Lapusneanul - 04 - De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu
de Costache Negruzzi
4. De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu ...
Patru ani trecusera de la scena aceasta, in vremea carora Alexandru-voda, credincios fagaduintei ce dase doamnei Ruxandei, nu mai taiese nici un boier. Dar pentru ca sa nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omenesti, nascoci feluri de schingiuiri.
Scotea ochi, taia mini, ciuntea si seca pe care avea prepus; insa presupusurile lui erau parelnice, caci nime nu mai cuteza a cirti cit de putin.
Cu toate aceste, era nelinistit, caci nu putuse pune mina pe Spancioc si pe Stroici, care sedeau la Camenita, asteptind si pindind vreme. Desi avea doi gineri grafi cu mare influinta la Curtea Polonei, era ingrijit de acesti doi boieri, sa nu invite pre poloni, care nu cautau decit pretexte, spre a intra in Moldavia; dar acesti doi romani erau prea buni patrioti ca sa nu judece ca razboiul si venirea ostilor straine ar fi fost peirea patriei.
Lapusneanul le scrisese in mai multe rinduri ca sa vie, legindu-se prin cele mai mari juraminte ca nu le va face nimica, dar ei stiau cit pretuieste juramintul lui. Ca sa-i privigheze mai de aproape, se muta in cetatea Hotinului, pre care o intari mai cu osabire; insa aici se bolnavi de lingoare. Boala facu rapezi inaintiri si in curind tiranul se vazu la usa mormintului.
in delirul frigurilor, i se parea ca vede toate jertfele cruziei sale, fioroase si amenintatoare, ingrozindu-l si chemindu-l la judecata Dumnezeului dreptatii. in desert se invirtea in patul durerii, caci nu putea afla ragaz.
Chemind pe mitropolitul Teofan, pre episcopi si pre boieri si spuindu-le ca se simte sosit la sfirsitul vietii, isi ceru iertare de la toti, umilindu-se; pe urma ii ruga sa le fie mila de fiul sau Bogdan, pre care il lasa mostean scaunului si sa-l ajute caci, fiind in frageda virsta, incungiurat de puternici vrajmasi, nu se va pute apara nici pre sine, nici pre tara, de nu va fi unire intre boieri si de nu vor ave dragoste si supunere catra domn.
- Cit pentru mine, urma a zice, de ma voi si ridica din boala aceasta, sint hotarit a ma duce la calugarire in monastirea Slatina, unde sa ma spasesc, cite zile imi va mai lasa Dumnezeu. Deci, va rog, parinti arhierei, de ma veti vedea aproape de moarte, sa ma tundeti calugar ...
Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile il apucara si un lesin grozav ca moartea ii ingheta trupul, incit mitropolitul si episcopii, crezind ca se sfarseste, il calugarira, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea pan-a nu se face domn.
Dupa aceasta, salutind pre doamna Ruxanda de regenta in vremea minoritatei fiului ei, proclamara pre Bogdan de domn. Apoi indata pornira stafete pe la boierii din tara si emigrati si pe la capitanii ostilor.
Abia amurgise cind Stroici si Spancioc sosira.
Descalecind pe la gazde, alergara cu pripa la cetate. Cetatea era muta si pustie ca un mormint de uries. Nu se auzea decit murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stincoasele ei coaste, sure si goale si strigatul monoton a ostasilor pe lungile lor lance. Suindu-se in palat, ii cuprinse nu putina mirare neintilnind pre nime; in sfirsit, o sluga le arata camera bolnavului. Voind sa intre, auzira un mare zgomot si se oprira ca sa asculte.
Lapusneanul se trezise din letargia sa.
Deschizind ochii, vazu doi calugari stind unul la cap si altul la picioarele sale, neclintiti ca doua statuie de bronz; se uita pe dinsul si se vazu coperit cu o rasa; pe capatiiul sau sta un potcap. Vru sa radice mina si se impedeca in niste metanii de lina. I se paru ca viseaza si iarasi inchise ochii; dar redeschizindu-i peste putin, vazu acelesi lucruri, metaniile, potcapul, calugarii.
- Cum te mai simti, frate Paisie? il intreba unul din monahi, vazindu-l ca nu doarme.
Numele acesta ii aduse aminte de toate cele ce se petrecusera. Singele intr-insul incepu a ferbe si, sculindu-se pe jumatate:
- Ce pocitanii sint aceste? striga. A! voi va jucati cu mine! Afara, boaite! Iesiti! ca pre toti va omor! si cauta o arma pe linga el, dar negasind decit potcapul il azvirli, cu minie in capul unui calugar.
intru auzul strigarilor lui, doamna cu fiul ei, mitropolitul, boierii, slugile intrara toti in odaie.
Chiar atunci cei doi boieri venisera si sta ascultind la usa.
- A! voi m-ati calugarit, striga Lapusneanul cu glas ragusat si sparios; ginditi ca veti scapa de mine? Dar sa va iasa din minte! Dumnezeu sau dracul ma va insanatosa, si ...
- Nenorocite, nu huli! il curma mitropolitul; uiti ca esti in ceasul mortii! Gindeste, pacatosule, ca esti monah; nu mai esti domn! Gindeste ca prin hulele si strigarile tale sparii pre asta femeie nevinovata si pre acest copil in care razema nadejdea Moldaviei ...
- Boaita fatarnica! adaoga bolnavul, zbuciumindu-se a se scula din pat; taca-ti gura; ca eu, care te-am facut mitropolit, eu te dezmitropolesc. M-ati popit voi, dar de ma voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu! Iar pre cateaua asta voi s-o tai in patru bucati impreuna cu tincul ei, ca sa nu mai asculte sfatuirile boaitelor si a dusmanilor mei ... Minte acela ce zice ca sint calugar! Eu nu sint calugar, sint domn! Sint Alexandru-voda! ... Sariti, flacai! Unde-s voinicii mei? ... Dati! dati de tot! Eu va poruncesc. Ucideti-i pre toti ... Nici unul sa nu scape ... A! ma-nadus! ... Apa! apa! apa! - si cazu rasturnat pe spate, hirciind de turbare si de minie.
Doamna si mitropolitul iesira. La usa ii intimpinara Stroici si Spancioc.
- Doamna! zise Spancioc apucind de mina pe Ruxanda, omul acesta trebuie sa moara numaidecit. Iata un praf, pune-l in bautura lui ...
- Otrava! striga ea, infiorindu-se.
- Otrava, urma Spancioc. De nu va muri indata omul acesta, viata mariei-tale si a copilului acestui este in primejdie. Destul a trait tatal si destule a facut. Moara tatal ca sa scape fiul.
O sluga iesi.
- Ce este? intreba doamna.
- Bolnavul s-a trezit si cere apa si pre fiul sau. Mi-au zis sa nu ma duc fara el.
- Oh! vrea sa-l omoare, racni diuoasa muma, stringind cu furie copilul la sin.
- Nu-i vreme de stat in ginduri, doamna, adaogi Spancioc. Ada-ti aminte de doamna lui stefanita-voda si alege intre barbat si intre fiiu.
- Ce zici, parinte! zise sarmana femeie, inturnindu-se cu ochi lacrimatori spre mitropolitul.
- Crud si cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu sa te povatuiasca. Iar eu ma duc sa gatesc tot pentru purcederea noastra cu noul nostru domn; si pre cel vechi, Dumnezeu sa-l ierte si sa te ierte si pre tine. Zicind aceste, cuviosul Teofan se departa.
Ruxanda lua un pahar de argint plin de apa, pre care-l aducea sluga; si apoi, mahinaliceste si silita mai mult de boieri, lasa sa cada otrava in el. Boierii o impinsera in camera bolnavului.
- Ce face? intreba Spancioc pre Stroici, care crapase usa si se uita.
- intreaba de fiul sau - zice ca vrea sa-l vada - cere de baut - doamna tremura - ii da paharul - nu vre sa-l iaie! ...
Spancioc sari si scoase junghiul din cingatoare.
- Ba, il ia, bea ... Sa-ti fie de bine, maria-ta!
Ruxanda iesi tremurinda si galbana si, razemindu-se de parete:
- Voi sa dati seama inaintea lui Dumnezeu, zise suspinind, ca voi m-ati facut sa fac acest pacat.
Mitropolitul veni.
- Sa mergem, zise doamnei.
- Dar cine va cauta de nenorocitul acesta?
- Noi, raspunsera boierii.
- Oh! parinte, ce ma facusi sa fac! zise doamna catra mitropolitul si se duse cu el plingind.
Amindoi boierii intrara la bolnav.
Otrava inca nu incepuse a-si face lucrarea. Lapusneanul sta intins cu fata in sus, linistit, dar foarte slab. Cind intrara boierii, el ii privi indelung si necunoscindu-i, ii intreba cine sint si ce voiesc?
- Eu sint Stroici, raspunse acesta.
- si eu Spancioc, adaogi celalalt; si aceea ce voim este sa te vedem pin-a nu muri, cum ti-am fagaduit.
- Oh! vrajmasii mei! suspina Alexandru.
- Eu sint Spancioc, urma acesta, Spancioc pre care ai vrut sa-l tai, cind ai ucis 47 de boieri si care a scapat din ghearile tale! Spancioc, a carui avere ai jafuit-o, lasindu-i femeia si copiii sa cersatoreasca pe la usile crestinilor.
- Ah! ce foc simt ca ma arde, striga bolnavul, apucindu-se cu minile de pintece.
- Zi Acum slobozeste, caci ai sa mori. Otrava lucreaza.
- Oh! m-ati otravit, nelegiuitilor! Doamne! fie-ti mila de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna? Unde-i copilul meu?
- S-au dus si te-au lasat cu noi.
- S-au dus si m-au lasat! m-au lasat cu voi! Oh! omoriti-ma, sa scap de durere! Oh! injunghe-ma tu, tu esti mai tinar, fie-ti mila! scapa-ma de durerile ce ma sfisie! injunghe-ma! zise, inturnindu-se spre Stroici.
- Nu-mi voi spurca vitejescul junghi in singele cel pingarit a unui tiran ca tine.
Durerile cresteau. Otravitul se zbuciuma in convulsii.
- Oh! striga, imi arde sufletul! oh! dati-mi apa ... dati-mi ceva sa beau!
- Iata, zise Stroici, luind paharul de argint de pe masa; au ramas drojdiile otravii. Bea si te racoreste.
- Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul stringind dintii.
Atunci Stroici il apuca si-l tinu neclintit; iar Spancioc, scotind cutitul din teaca, ii desclesta cu virful lui dintii si ii turna pe git otrava ce mai era in fundul paharului.
Lapusneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul si securea ce a sa-l loveasca, voi a se-nturna cu fata spre parete.
- Ce, vrei sa nu ne mai vezi? zisera boierii. Ba, se cade spre osinda ta sa ne privesti; invata a muri, tu care stiai numai a omori. si apucindu-l amindoi, il tineau nemiscat, uitindu-se la el cu o bucurie infernala si mustrindu-l.
Nenorocitul domn se zvircolea in spasmele agoniei; spume facea la gura; dintii ii scrisneau si ochii sai singerati se holbasera; o sudoare inghetata, trista a mortii prevestitoare, iesea ca niste nasturi pe obrazul lui. Dupa un chin de jumatate ceas, in sfirsit, isi dete duhul in minile calailor sai.
Acest fel fu sfirsitul lui Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de singe in istoria Moldaviei.
La monastirea Slatina, zidita de el, unde e ingropat, se vede si astazi portretul lui si a familiei sale.
Alexandru Lapusneanu - 01 - Daca voi nu ma vreti, eu va vreu!
Alexandru Lapusneanu - 02 - Ai sa dai seama doamna
Alexandru Lapusneanu - 03 - Capul lui Motoc vrem
Alexandru Lapusneanul - 04 - De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu
Aceasta pagina a fost accesata de 23447 ori.
