Cantec vechi
de Costache Negruzzi
Odinioara tinutul Harlaului era unul din ele mai frumoase a tarii. Astazi insa si-a pierdut pana si numele si in adevar e pacat, caci far-a vorbi de podgoria Cotnarii, vestita prin vinatele sale, in el gaseste cineva dealul Catalinei, de care desi istoria nu pomeneste, traditia ne spune ca se numeste astfel de pe numele unei printese romane, care scapase de o navala dusmaneasca in varful lui, unde facand santuri si baterii se apara cu slugile sale. Ruinele politiei (orauslui) Cotnarii, unde un Domn Iacov a intemeiat o universitate vestita pe acele vremi; doua biserici, una ortodoxa, alta catolica, zidite de doi printi romani; beciuri gigantice, pre care oricat s-a incercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut inca surpa de tot; Dumbraca Rosie, fapta barbara si mare a unui mare Domn Stefan, care ca sa las aun monument fieros a viteziei sale, injuga Lesii la plug si samana o intreaga ampie cu ghinda. Ghinda a produs stejari uriesi, si cand vantul clatina furnzele lor, se aude un geamat tanguios ca in padurea Dodonii.
Mai incolo vezi un istm de pamant, numit Podul de lut, care uneste doua prapastii, si alaturea un isvor ce se chiama Fantana cerbului.
In locul acesta a fost taiat bravul Dragomir, care cutezase a se inamora cu fiica lui Radu Mihne, pangarind cu plebea lui sangele patrician; s.a, s.a.
Toate aceste vechi ramasite a gloriei stramosesti, facute pe masura oamenilor mari si pe care noi, Mirmidoni degenerati, nu le putem nici pretui, nici intelege, le vizitam calauzit de un batran mazil (razes) din Cotnari, la care trasesem la gazda.
-Nu stii care e balta unde au pierit atata calarime in vremea Domnului Constantin Cantemir? am intrebat pre calauzul meu.
-N-a fost niciodata o balta, ci numai un loc cleios, plin de mlastine, colo de vale.
-Unde mi se inglobasera rotile trausrii?
-Asa; si inca acum e vara, dar toamna nu e de imblat, si Lesii au venit de spre toamna. Imi spunea tatal meu ca-i spunea bunul sau, -care a fost in batalia aceea cu capitanul Turculet, - ca multi Lesi au pierit aici, si ca imparatul lor de necaz mare isi batea Ulanii cu sabia si le zicea "Nadba mirac jak pay", adica "Rusine ca muriti ca canii".
-Cantemir s-a purtat cu mare mine atunci, el era bun Domn.
-Bun si nu prea. A omorat doi bunaate de boieri, pentru ca-i da pe foaie, si nu-l lasa sa-si face mendrile; dar asa a fost de cand e teara noastra. Dreptul imbla totdeauna cu capul spart.
-Poate; insa mi se pare, mosule, ca nu prea aveti dreptate a va plange tot de Domni, si nu de boierii care incongiura pre Domni.
-Acei doi pre care i-a taiat, nu-l sfatuiau de rau. Ii ziceau numai: Maria-Ta, mai des cu paharul si mai rar cu birul, ca nu poate teara. E, cine-i asculta?
-Miron Logofatul si Veliciu Htamanul erau prietini lui Cantemir. El nu i-ar fi omorit, de nu l-ar fi indemnat, ministru sau, Iordache Roset Visternicul, si Cantemir a plans mult c-a facut asa pacat. Judecand deci ca si Domnitorii au slabiciunile lor, ca si ceilalti oameni, trebue a osandi pre sfetnicul ce-l impinse la asta.
-Poate ca ai cuvant dumenata. Las' sa se manance lupii ca sa mai rasufle oile. Cand au murit boierii aceia, iesise si un cantec care-l stiea tatal meu pe de rost, il si prescrisesem eu...
-Ma rog, cauta-l si mi-l da, am strigat.
-Ce sa faci dumneata cu el? Cantecul aesta nu-i facut de boieri, nici pentru boieri. Stii dumneata ca boier la boier nu-si face cantec. Corb la corb nu socate ochii.
-Fie cum zic, numai da-mi cantecul.
Ajungand acasa, mazilul multa vreme l-a cautat; in sfarsit intr-un unghi pe polita, gasind un ghizdan vechiu, il deschise, si dintr-un smoc de tarfaloage de mosie (care-l saracisera de tot cu judecatile), scoase o hartie afumata pe care mi-a dat-o.
Cetind-o m-am incredintat ca oamenii de pe atunci, nu scriau mai rau decat acum.
M-am pus de l-am prescris intocmai dupre a mosneagului:
Cantec
Cantemir era un Domn
Altfel prea de treaba om,
Numai teara cam prada.
Boierii vazand asa,
Ii zicea: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
Domnul la masa-i poftea
Si cu Cotnar ii cinstea,
Pana ce ii imbata.
Boierii cand inchina
Ii zicea: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
E; insa nu-i auzea,
Manca, bea si jacuia,
Si-n seama nu le baga.
Boierii se supara,
Si-i zicea: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
Intr-o zi s-au adunat
S-au facut intre ei sfat,
Cand la divan i-a chiemat
Pe norod a judecat,
Sa-i zica: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
Domnul daca au vazut
Ca de saga s-au trecut,
Si a vor a-l darama,
Caci boierii nu-nceta
A-i zice: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste,
Foarte mult s-au maniat;
Pe doi din ei i-au taiat,
Ca doar de ei va scapa,
Si nu-i va mai asculta.
Zicandu-i: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
Ei la moarte se ducea
Veseli, vorbea si radea,
Frica nici cum arata,
Si-n gura mare striga:
Ian auzi, Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
Spun ca cum i-au omorit,
Pe loc Domnul s-au cait,
Caci indata ce'nopta,
Amandoi i s-arata
Si-i zicea: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
Pe la schituri, sehastrii,
Au dat multe liturghii,
Ca doar ii va impaca;
Dar prin somn tot ii visa
Zicandu-i: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
Neavand nici cum ragaz,
De ciuda si de necaz.
Muri Inaltimea sa.
Norodul il ingropa
Zicandu-i: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.
Cantec vechi
Aceasta pagina a fost accesata de 5347 ori.
