Melancolie
de Costache Negruzzi
O puternica plecare ce nu rabda-mpotrivire
Ma indeamna sa cant astazi acea tanara simtire
Ce-n singuratate numai isi are locasul seu,
Dar ceresc trimis in lume din sanul lui Dumnezeu.
Fie ca aceste versuri ce curand vor fi uitate
Sa aduca alinare vrunor inimi intristate,
si resfirand pe-a lor cale niste nemernice flori,
Sa le-mprastie necazul s-ai supararilor nori;
Caci placerile sunt multe care vin din bucurie,
insa nu putine are si dulcea melancolie;
s-un om simtitor alege, decat agere clatiri,
Pe ale melancoliei linistitele uimiri.
il privesti catand sa afle in al artelor locase
Nu icoane renumite, pomeniri mandre, trufase,
Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat
Sta jalind pe straini tarmuri de iubita-i departat;
Sau un tanar ce suspina intru-o singuratate,
Suferind pentru-a sa tara, pentru drept si libertate.
Cate ori a zilei raza il gaseste inca treaz,
Adancit in reverie si cu lacrimi pe obraz!
Cate ori petrece noaptea absorbit intru gandirea
Unui fulger de nadejde ce-i menise fericirea,
Cugetand la suvenirea unor dulci imbratoseri,
Uitand viata s-ale lumii minciunoasele placeri!
Ah! Amorul e virtute pentru cine-l pretuieste,
Pentru cel care il simte, si din inima iubeste!
Fericit cine-l cunoaste! fericit cine-l simti!
Iata lina primavara incepu a ne zambi;
Mii de flori insmalta campul ravarsand a lor miroase,
Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi racoroase
Raspandesc un dulce sunet pe natura-nveselind,
si la glasul lor faptura se resimte inviind.
Dar decat acel lux mare a naturii inflorite
Preferam mai bine umbra celor radiuri linistite;
Acolo in incantare sub frunzisul nepatruns,
Inima isi dezvaleste simtimentul sau ascuns.
Cand copaci plecand asupra-ti a lor frunte despletita
iti intovarasesc pasii pe-o carare mult iubita;
Cand zefirul care-n sesuri de abia rasufla lin,
Pintre frunze se aude ca un gemat de suspin;
Toate chem la reverie, toate plec la indurare,
si-n racoarea acea dulce inim-afla stamparare.
Caci condusa de natura spre mai tinere gandiri,
Cu placere-si aminteste trecutele suferiri.
Vezi paraul acest trandav, scaldand pajistea cea verde,
Cum prin flori trufas se primbla, si subt arce verzi se pierde?
Valul sau pare ca poarta lacrimi limpezi si oftari,
indemnand cu-a sa murmura la duioase cugetari;
Langa el o mandra salce cu lungi ramuri atarnate
isi implant-intr-a lui ape cositele-i resfirate;
Acea unda gematoare, acel arbure jalind
Parca sunt doi juni prieteni ce, al nostru chin privind,
Se indur l-a noastre patimi, la a noastra grea durere,
si ne-aduc prin a lor freamat o placuta mangaiere;
Noi iubind compatimirea ce ei vor a ne-arata,
Aflam vie multamire langa dansii a ofta.
...
S-ascultam, ce se aude? Ce nou glas rasuna oare?
A dumbravii cantareata, gingasa privighetoare,
Prin accente iscusite radiul tot a incantat;
Ascultand-o simt ca-n sine-mi un nou ce s-a desteptat.
Cat iubesc sa-mi opresc pasii subt umbra de desfatare
Unde cade in suspine a ei jalnica cantare!
Ganditor si dat cu totul s-aud dulcele ei glas,
Sub copaciul acest mandru in uimire am ramas,
Nu bag seama ca deasupra-mi vijelie se starneste,
Sau ca soarele apune, ori ca tunetul vuieste,
si c-a zilei luminare de pe cer acum s-a stans;
Simt a ei durere numai, ascult numai al ei plans,
Dar tacu - nu mai rasuna tanguioasa-i melodie,
Eu stau inca, ascult inca cuprins de melancolie.
Steaua zilei osteneste tanjitoarele-mi vederi;
Ochiul meu muiat in lacrimi afla mai multe placeri
Cand pe nori d-azur si aur cautand se oboseste
Lumina ce nu se vede, dar tot inca se simteste:
Ziua asta care moare, noaptea care s-a intins,
Umbra cea misterioasa ce padurile-a incins,
Dulcea paserei cantare ce treptat se micsureaza,
Trandafirul ce s-ascunde, raul care murmureaza,
sesul, campii ce de umbra peste tot s-au invalit,
Racoreala ce ravarsa un vazduh imbalsamit,
Luna galesa ce-ncepe sa se nalte cu trufie,
Aratandu-si printre neguri a sa frunte argintie,
Linul zuzet ce din apa se radica cu amor,
A nemernicei bufnite cantecul ingrozitor,
Aduc multa alinare la a inimii durere,
si sub valul sau natura are-o mai vie placere.
Toamna vesteda si trista are iarasi frumuseti
Ca si omul ce ajunse ale vrastei carunteti.
Cand din vai cu turbaciune achilonul se radica,
si cand frunza-ngalbenita l-ai copacilor trunchi pica,
Muritorul melancolic vazand natura murind,
La al sau iubit prieten departe de el gandind,
Afla-o cruda multamire in a firei dezbracare,
Caci frumoasa primavara infrunta a sa-ntristare;
insa toamna suferinda potrivita cu-al sau chin
E un leac l-a lui durere, un partas l-al sau suspin.
Acel ses, acea dumbrava si colnicele cernite
il privesc, si de-a lui jale parca-s si ele mahnite.
...
Cat iubesc printre ruine sa ma primblu-adeseori,
Monumente parasite a caror locuitori
Faceau lumea sa rasune de-a lor fapte laudate,
Trei lucruri iubind in viata, onor, glorie, dreptate.
Dar pierir-acum eroii, si ai lor urmasi misei,
Interesul au povata si-nvrajbirea intre ei! -
Nu mai sunt! - A lor cenusa ce-n vazduh fu aruncata
De fii corci si fara cuget cu dispret este calcata!
Ah! curand sosi-va vremea ticalosii a simti
in ce rapa egoismul are a-i prapastui!...
Cugetand la vechi eroii, si privind a lor morminte
De Saturn desfigurate, imi aduc ades aminte
Cat de mari au fost odata, cate neamuri au invins,
si simt ochi-mi ca se implu de un patriotic plans.
...
Vad o veche monastire, sfant azil de pocainta,
Unde nevinovatia isi aleasa locuinta.
Al aramei tristul sunet gandul meu a desteptat,
Spre locasul mantuirii pasii mei a indreptat.
in aceste ziduri sfinte unde Domnul se mareste,
Pacatosul alinare constiintei lui gaseste;
Aici suflete viteze, parasind a lumii greu,
isi petrec restul vietii laudand pre Dumnezeu.
Gandul lor fugind din lume este numai vecinicia,
Cand ii vad, un nou pret are in ochi-mi melancolia,
Judecand ca-n lumea asta ne e dat sa suferim...
Unde sunt? Unde ma aflu? - Langa-un jalnic tinterim!
Ce cucernica privire! Ce icoan-inavutita!
Cate ganduri mangaioase pentr-o inima ranita!
ins-aice nu se vede nici un falnic mausoleu,
Care sa inveciniceasca pomenirea vrunui reu;
Nu, nici marmura, nici aur, nici arama se zareste,
Pe-a saracilor morminte numai iarba verde creste.
Te salut, locas cucernic sarmanului muncitor,
Care-a fost toata viata statului folositor!
Te salut! pentru ca traiu-i pururea in asuprire,
De abia aice afla o adanca linistire;
Cu respect si duiosie ma inchin astui mormant...
Patriot a fost acesta, de folos l-al sau pamant.
Nu un trantor ce in viata numai rau stiu a face
si din a tarii lui sange sa se-ngrase-n buna pace.
...
Aurora se iveste vestitoarea diminetii.
Alta zi - Luna s-ascunde- Un nou pas pe calea vietii!
Melancolie
Aceasta pagina a fost accesata de 5306 ori.
